Ieri spre astăzi

De ce este atât de dificil să păstrăm o relaţie astăzi? De ce ne implicăm în eşecuri amoroase, atât de des şi în ciuda tuturor eforturilor noastre?
De ce oamenii devin brusc incapabili să mențină o relație bună de cuplu?
...Am uitat să iubim?... sau mai rău!!,... Am uitat ce e dragostea?
Nu suntem pregătiţi să facem sacrificii, să facem compromisuri, să iubim necondiţionat.
Noi nu suntem gata să investestim tot ceea ce este necesar pentru ca o relaţie să meargă.
Vrem ca totul să fie uşor. Renunțăm foarte repede.
La primul obstacol, totul se prăbuşeşte.
Nu permitem ca dragostea noastră să crească, plecăm înainte să aibă timp.
Oare doar pasiunea este emoţie???.
Vrem ca cineva să ne facă companie, dar nu cineva care ne înţelege profund. Petrecem timp împreună, dar nu creăm amintiri.
Noi nu vrem un partener pentru viaţă, ci pur şi simplu pe cineva care ne permite să ne simțim în viaţă în prezent, în acel moment. Când pasiunea dispare, descoperim că nu suntem absolut pregătiţi pentru nici-o realitate.
Noi nu vedem frumuseţea a ceea ce este previzibil: suntem orbiţi de fiorul de aventura, în viaţa agitată care nu lasă loc pentru dragoste.
Nu avem timp de dragoste. Nu avem răbdare să ne ocupăm de o relaţie.
Ne-am angajat să ne îndeplinim ambiţiile din care dragostea este exclusă.
Relaţiile nu sunt altceva decât trambuline de săltat. În tot ceea ce facem, în publicațiile noastre online, în alegerile noastre profesionale și cu oamenii de care ne îndragostim. Dintr-o relaţie, pretindem maturitatea care vine cu timpul, legături emoţionale care iau ani pentru a se crea şi un sentiment de aparţinere, dar noi abia ne cunoaştem.
Se pare că nimic nu merită timpul şi răbdarea noastră, nici măcar dragostea.
Ne place să avem de ales. Suntem fiinţe sociale.!!!? Preferăm să întâlnim oameni decât să-i cunoaştem.
Suntem lacomi.!??...
Vrem tot, ne împerechem la cel mai mic semn de atracţie şi ne separăm de îndată ce găsim pe cineva mai atrăgător.
Nu vrem să vedem ce altceva mai e în acea persoană.
Vrem să fie perfect.
Ieşim cu mulţi oameni, dar niciodată nu le dăm o şansă reală.
Toţi ne dezamăgesc, atât de mult, încît nu putem respira.
Prezența fizică a fost înlocuită cu mesaje text, mesaje vocale, instantanee și apeluri video.
Acum nu mai trebuie să petrecem timp împreună. Ne-am îndepărtat prea mult unul de celălalt. O să sfârşim fără să ne spunem nimic.
Nu putem sta într-un loc prea lung, pentru că rutina ne sufocă.
Nu ne putem imagina toată viaţa noastră cu o singură persoană, deoarece dispreţuim permanenţa şi apartenența, ca şi cum ar fi relele secolului.
Ne place să ne gândim la noi înşine ca "diferite" de la alţii. Ne place să credem că nu respectăm normele sociale. Distingem sexul şi dragostea, sau cel puţin credem că o facem.
Sexul este uşor, loialitatea este mai puţin uşoară şi loialitatea nu mai există. Noi, nu sfârşesc prin a dormi împreună pentru că ne place că persoana specială, ci pentru că vrem să se simtă bine.
Avem nevoie de acea plenitudine temporară. Sexul în afara cuplului nu mai este tabu.
Asta funcţionează doar cu logica.
Nu mai ştim să comitem mici prostii.
Iubirile la o distanţă în acest sens au viaţă scurtă, deoarece necesită imaginaţie, speranţă, surprize, puțină nebunie pentru a vedea reciproc o dată mai mult.
De la ideea de a avea un angajament emoţional serios, îngrozit de a fi rănit, îngrozit de a avea o inimă frântă.
Noi nu ne deschidem nimănui şi nici nu ne hotărâm să iubim necondiţionat. Ne ascundem în spatele zidurilor înalte pe care le-am ridicat. Căutăm iubire, dar fugim imediat ce apare. Nu mai ştim să ne ocupăm de asta.
Nu vrem să fim vulnerabili. Nu vrem să ne dezvăluim sufletul nimănui. Suntem mereu în gardă. Am lăsat oamenii minunaţi să iasă din viața noastră.